VICENTE HUIDOBRO (Chile, 1893-1948)

ARTE POÉTICO

Que el verso sea como una llaveQue abra mil puertas.Una hoja cae; algo pasa volando;Cuanto miren los ojos creado sea,Y el alma del oyente quede temblando.

     Inventa mundos nuevos y cuida tu palabra;El adjetivo, cuando no da vida, mata.

     Estamos en el ciclo de los nervios.El músculo cuelga,Como recuerdo, en los museos;Mas no por eso tenemos menos fuerza:El vigor verdaderoReside en la cabeza.

     Por qué cantáis la rosa, ¡oh Poetas!Hacedla florecer en el poema ;

Sólo para nosotrosViven todas las cosas bajo el Sol.

     El Poeta es un pequeño Dios.

 (El espejo de agua, 1916)

ARS POÉTICA

Să fie versul precum este-o cheiecare deschide mii de porţi.O frunză cade ; ceva se mai întâmplă ;tot ceea ce ochii privesc, să fie creatşi sufletul celui ce ascultă să se cutremure.

Inventează lumi noi şi ai grijă de cuvinte ;adjectivul, când nu are viaţă, ucide.

Trăim sub zodia nervilor întinşi,muşchii spânzurăca o amintire în muzee ;dar nu pentru asta suntem mai slabi ;adevărata putere se află în creier.

De ce-aţi cântat trandafirul ? O, poeţilor,faceţi-l să-nflorească în fiece poem !

Numai pentru noitrăiesc toate lucrurile sub soare.

Poetul este un mic Dumnezeu.

LA POESÍA ES UN ATENTADO CELESTE

Yo estoy ausente pero en el fondo de esta ausenciaHay la espera de mí mismoY esta espera es otro modo de presenciaLa espera de mi retornoYo estoy en otros objetosAndo en viaje dando un poco de mi vidaA ciertos árboles y a ciertas piedrasQue me han esperado muchos años

Se cansaron de esperarme y se sentaron

Yo no estoy y estoyEstoy ausente y estoy presente en estado de esperaEllos querrían mi lenguaje para expresarseY yo querría el de ellos para expresarlosHe aquí el equívoco el atroz equívoco

Angustioso lamentableMe voy adentrando en estas plantasVoy dejando mis ropasSe me van cayendo las carnes

Y mi esqueleto se va revistiendo de cortezasMe estoy haciendo árbol Cuántas cosas me he ido convirtiendo en                                                                                    [otras  cosas...Es doloroso y lleno de ternura

Podría dar un grito pero se espantaría la transubstanciaciónHay que guardar silencio Esperar en silencio

(Últimos poemas, 1948)

POEZIA ESTE UN ATENTAT CELEST

Sunt absent, dar în fundul acestei absenţee o aşteptare de mine însumişi această aşteptare e un alt mod de prezenţă:aşteptarea întoarcerii mele.Eu sunt în alte lucruri,eu călătoresc dând puţin câte puţin din viaţa mea

unor arbori şi unor pietrecare m-au aşteptat de multe veacuri.Au obosit de aşteptare şi s-au culcat.Eu nu sunt şi sunt.Sunt absent şi sunt prezent în ipostaza de-aşteptare.Ei doreau limbajul meu pentru a se exprimaşi eu doream limbajul pentru a-i exprima.Aici e greşeala, greşeala cea cumplită:Neliniştit şi vrednic de plânspătrund tot mai deplin în aceste plante,îmi dezbrac toate veşmintele,

îmi cad cu-ncetul cărnurile moi,scheletul meu e năpădit de scoarţă,şi mă prefac într-un copac. De-atâtea orim-am preschimbat în alte lucruri...

E dureros şi plin de gingăşie.Aş putea scoate un strigăt dar s-ar speria transubstanţierea.

Trebuie să rămân tăcut. Trebuie s-aştept în tăcere.

Trad. Francisc Păcurariu, Profiluri hispano-americane contemporane, Ed.pentru Literatură Universală,Bucureşti, 1968

CÉSAR VALLEJO (Perú,1892-1939)

Poema para ser leído y cantado

Sé que hay una personaque me busca en su mano, día y noche,encontrándome, a cada minuto, en su calzado.¿Ignora que la noche está enterradacon espuelas detrás de la cocina?

Sé que hay una persona compuesta de mis partes,a la que integro cuando va mi tallecabalgando en su exacta piedrecilla.¿Ignora que a su cofreno volverá moneda que salió con su retrato?

Sé el día,pero el sol se me ha escapado;sé el acto universal que hizo en su camacon ajeno valor y esa agua tibia, cuyasuperficial frecuencia es una mina.¿Tan pequeña es, acaso, esa persona,que hasta sus propios pies así la pisan?

Un gato es el lindero entre ella y yo,al lado mismo de su tasa de agua.La veo en las esquinas, se abre y cierrasu veste, antes palmera interrogante...¿Qué podrá hacer sino cambiar de llanto?

Pero me busca y busca. ¡Es una historia!

Poem pentru a fi citit şi cântat

Ştiu că există cinevacare zi şi noapte mă caută în palmăşi mă găseşte-n orice clipă în pantof.Ignoră că noaptea e îngropatăcu pinteni ăn spatele bucătăriei?

Îl ştiu pe cel compul din propriile-mi fărâme, Mă integrează atunci cândÎi călăresc exacta pietricică.Ignoră că-n cufăr nu i se va-ntoarceMoneda bătută cu efigia lui?

Ştiu ziuaDar soarele mi-a scăpat.Ştiu actul universal pe care cu stăin curajÎl înfăptuie în pat şi apa asta călduţă:Frecvenţa-i superficială e o mină.Aşadar atât de mic e acest insCă poate fi zdrobit de propriile-i picioare?

O mâţă e hotarul dintre noi, Chiar pe lângă ceaşca ei cu apă.Îl văd prin colţuri de străzi, îşi încheie şi-şi descheieHaina, mai degrabă palmier întrebător…Ce ar putea face altceva decâtSă schimbe hohote de plâns?

Dar el mă caută iar şi iar. Ce poveste!(Poemas humanos, trad. Constantin Abăluţă, Paralela 45, 2011)

JORGE LUIS BORGES (Argentina, 1899-1986)

DESPEDIDA (Fervor de Buenos Aires, 1923)

Entre mi amor y yo han de levantarsetrescientas noches como trescientas paredesy el mar será una magia entre nosotros.

No habrá sino recuerdos.Oh tardes merecidas por la pena,noches esperanzadas de mirarte,campos de mi camino, firmamentoque estoy viendo y perdiendo...Definitiva como un mármolentristecerá tu ausencia otras tardes.

DESPĂRŢIRE

Între iubita mea şi mine se vor ridicatrei sute de nopţi ca trei sute de ziduri,iar marea va fi o taină între noi.

Nu vor mai fi decât amintiri.O, înserări cu care m-a învrednicit durerea,nopţi pline de speranţa de a te privi,câmpii pe care-mi deschid drum, cer înstelatpe care-l prind cu privirea şi îl pierd…Definitivă ca marmura,absenţa ta va întrista alte înserări.

ARTE POÉTICO

Mirar el río hecho de tiempo y agua y recordar que el tiempo es otro río, saber que nos perdemos como el río y que los rostros pasan como el agua.

Sentir que la vigilia es otro sueño que sueña no soñar y que la muerte que teme nuestra carne es esa muerte de cada noche, que se llama sueño.

Ver en el día o en el año un símbolo de los días del hombre y de sus años, convertir el ultraje de los años en una música, un rumor y un símbolo,

ver en la muerte el sueño, en el ocaso un triste oro, tal es la poesía que es inmortal y pobre. La poesía vuelve como la aurora y el ocaso.

A veces en las tardes una cara nos mira desde el fondo de un espejo;

el arte debe ser como ese espejo que nos revela nuestra propia cara.

Cuentan que Ulises, harto de prodigios, lloró de amor al divisar su Itaca verde y humilde. El arte es esa Itaca de verde eternidad, no de prodigios.

También es como el río interminable que pasa y queda y es cristal de un mismo Heráclito inconstante, que es el mismo y es otro, como el río interminable.

(El hacedor, 1960)

ARTĂ POETICĂ

Să cauţi râul ce e timp şi apă,Să-ţi aminteşti că timpu-i tot un râu,Sa ştii că ne petrecem caun râuŞi-al nostru chip se oglindeşte-n apă.

Să simţi că veghea este tot un visVisând că nu visează şi cp moarteaCe spaimă aduce-n suflet este moarteaDin noaptea rece ce se cheamă vis.

Să vezi în zi, în lună-n an simboluriDe ani şi luni şi trecătoare zile.Jignirea s-o transformi a ăstor zileÎn muzică, în zvonuri şi simboluri.

Să vezi în moarte-un vis, în asfinţitUn aur trist, aceasta-i poezia,Săracă, fără moarte. PoeziaSe-ntoarce-n auroră şi-asfinţit.

Spre seară, câteodată, vezi un chipCe te priveşte dintr-o ştearsă-oglindă.La fel şi arta cată-a fi oglindăCe ne arată propiul nostru chip.

Sătul, cum zice-aedul, de minuni,A plâns Ulise, revăzând IthacaUmilă, verde. Arta-i ca IthacaDe verde veşnicie, nu minuni.

Şi este ca un râu necontenitCe trece şi rămâne, e acelaşi,Eternul Heraclit, mereu acelaşiŞi altul, ca un râu necontenit.

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=mp4vLJ3oMKY

PABLO NERUDA (Chile, 1904-1973)

Poema 15

Me gustas cuando callas porque estás como ausente, y me oyes desde lejos, y mi voz no te toca. Parece que los ojos se te hubieran volado y parece que un beso te cerrara la boca.

Como todas las cosa están llenas de mi alma emerges de las cosa, llena del alma mía. Mariposa de sueño, te pareces a mi alma, y te pareces a la palabra melancolía.

Me gustas cuando callas y esás como distante. Y estás como quejándote, mariposa en arrullo. Y me oyes desde lejos, y mi voz no te alcanza: Déjame que me calle con el silencio tuyo.

Déjame que te hable también con tu silencioClaro como una lámpara, simple como un anillo.Eres como la noche, callada y constelada.Tu silencio es de estrella, tan lejano y sencillo.

Me gustas cuando callas porque estás como ausente. Distante y dolorosa como si hubieras muerto. Una palabra entonces, una sonrisa bastan. Y estoy alegre, alegre de que no sea cierto.

(Veinte poemas de amor y una canción desesperada,1924 )

http://www.youtube.com/watch?v=6n1VYLshAys

Poemul 15

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã, Si mă auzi din depărtare si vocea mea nu te atinge.Se pare cã ochii ţi-ar fi zburatSi se pare cã un sărut ţi-ar pecetlui buzele.

Cum toate lucrurile sunt pline de sufletul meuTe ridici deasupra lor, plinã de sufletul meu.Fluture de vis, te asemeni cuvîntului melancolie.

Îmi placi cînd esti tãcutã si parcã esti îndepãrtatãSi parcã te plîngi, fluture în şoaptã.Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te ajunge.Lasã-mã sã tac si eu cu tãcerea ta.

Lasã-mã sã-ti si vorbesc prin tãcerea taLuminoasã ca o lampã, simplã ca un inel.Eşti precum noaptea, tãcutã şi înstelatãTãcerea ta e stelarã, atît de îndepãrtatã si de simplã.

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã.Distantã şi îndureratã ca şi când ai fi murit.Un cuvînt atunci, un zîmbet ajung.Si sînt bucuros, bucuros cã nu e adevãrat.

Poema 20

Puedo escribir los versos más tristes esta noche. 

Escribir, por ejemplo: " La noche está estrellada,  y tiritan, azules, los astros, a lo lejos". 

El viento de la noche gira en el cielo y canta. 

Puedo escribir los versos más tristes esta noche.  Yo la quise, y a veces ella también me quiso. 

En las noches como ésta la tuve entre mis brazos.  La besé tantas veces bajo el cielo infinito. 

Ella me quiso, a veces yo también la quería.  Cómo no haber amado sus grandes ojos fijos. 

Puedo escribir los versos más tristes esta noche.  Pensar que no la tengo. Sentir que la he perdido. 

Oír la noche inmensa, más inmensa sin ella.  Y el verso cae al alma como pasto el rocío. 

Qué importa que mi amor no pudiera guardarla.  La noche está estrellada y ella no está conmigo. 

Eso es todo. A lo lejos alguien canta. A lo lejos.  Mi alma no se contenta con haberla perdido. 

Como para acercarla mi mirada la busca.  Mi corazón la busca, y ella no está conmigo. 

La misma noche que hace blanquear los mismos árboles.  Nosotros, los de entonces, ya no somos los mismos. 

Ya no la quiero, es cierto, pero cuánto la quise.  Mi voz buscaba el viento para tocar su oído. 

De otro. Será de otro. Como antes de mis besos.  Su voz, su cuerpo claro. Sus ojos infinitos. 

Ya no la quiero, es cierto, pero tal vez la quiero.  Es tan corto el amor, y es tan largo el olvido. 

Porque en noches como ésta la tuve entre mis brazos,  mi alma no se contenta con haberla perdido. 

Aunque éste sea el último dolor que ella me causa,  y éstos sean los últimos versos que yo le escribo. 

ODA A LA CEBOLLA

Cebolla,luminosa redoma,pétalo a pétalose formó tu hermosura,escamas de cristal te acrecentarony en el secreto de la tierra oscurase redondeó tu vientre de rocío.Bajo la tierrafue el milagroy cuando apareciótu torpe tallo verde,y nacierontus hojas como espadas en el huerto,la tierra acumuló su poderíomostrando tu desnuda transparencia,y como en Afrodita el mar remotoduplicó la magnolialevantando sus senos,la tierraasí te hizo,cebolla,clara como un planeta,y destinadaa relucir,constelación constante,redonda rosa de agua,sobrela mesade las pobres gentes.

Generosadeshacestu globo de frescuraen la consumaciónferviente de la olla,y el jirón de cristalal calor encendido del aceitese transforma en rizada pluma de oro.

También recordaré cómo fecundatu influencia el amor de la ensalada,y parece que el cielo contribuyedándole fina forma de granizoa celebrar tu claridad picada

sobre los hemisferios del tomate.Pero al alcancede las manos del pueblo,regada con aceite,espolvoreadacon un poco de sal,matas el hambredel jornalero en el duro camino.Estrella de los pobres,hada madrinaenvueltaen delicadopapel, sales del suelo,eterna, intacta, puracomo semilla de astro,y al cortarteel cuchillo en la cocinasube la única lágrimasin pena.Nos hiciste llorar sin afligirnos.Yo cuanto existe celebré, cebolla,pero para mí eresmás hermosa que un avede plumas cegadoras,eres para mis ojosglobo celeste, copa de platino,baile inmóvilde anémona nevaday vive la fragancia de la tierraen tu naturaleza cristalina.

(Odas elementales, 1954)

Odă cepei

Ceapa, limpede sip, petală cu petalăfrumuseţea ta s-a-nchegat, solzi de cleştar te-mpliniră, si in taina ţăranei obscurepântecul tău de rouă se rotunji.Dedesubtul pamântuluiminunea, se-nfâptuisi cand tulpina ta verde, firavă, se iscasi se născurăfrunzele tale, ca lăncii-n gradina, pamântul îşi arată întreaga putereîn goliciunea ta stravezie.Şi după cum marea cea departataîşi zămisli incă o dată magnoliile, inălţând sâniiAfroditei, tot asa pământulte-a zamislitpe tine, ceapă, limpede ca o planetă, menităsă straluceşti,

constelaţie statornică, roză învoaltă de apa, pe masa săracilor.Darnică, tu îţi desfaciglobul tau proaspatîn clocotulceaunului ce fierbeşi fâşia ta de clestarîn caldura aprinsă a untdelemnuluise preface într-un cârlionţ auriu de pene.Dar n-am sa uit nici cât de puternicînrăureşti tu savoarea salatei, si parcă şi cerul contribuie, dându-ţi forma delicata a grindinei, întru slavirea luminii talerisipita pe emisferele unei tomate.Dar când ajungiîn mana poporuluistropită cu untdelemn, presarată c-un strop de sare, tu astamperi foameazilierului, truditor pe drumul cel greu.Stea a săracilor, zâna bunainfaşuratăîn foiţa gingasa, tu ieşi din ţărânăveşnică, neatinsă, neprihanită, ca o sămânţă de steaşi atunci când cuţitulte taie-n bucătărie, se naşte singura lacrimafară durere.Tu ne faci sa plângem fara mâhnire.Eu am slavit tot ce-i pe lume, ceapa, dar tu îmi pari mai frumoasadecat o pasărecu penele scăparatoare, pentru ochii mei tu eştio sfera cereasca, o cupa de platina, un dans nemişcatde anemona alba ca neaua.Mireasma pământului e vie in fiinţa ta de cleştar.